Tu, la mijloc

Ti se scurge sangele din vene, ochii-ti sunt mai negri ca niciodata, temperatura corpului scade, inima a obosit. Ai pleca undeva departe, mi-ai spus ca ai vrea sa nu mai fi. Dar eu vreau sa fi chiar daca acum te invarti haotic in vartejul indoielilor si in confuzia care si-a pus stapanire pe mintea si inima ta de ceva vreme incoace. Vreau sa mai stai, oricum, chiar si cu oscilatiile si lupta ta, dar niciodata....NICIODATA sa nu mai spui ca nu mai vrei sa fi. Stii ca te lupti cu morile de vant ? Ti-am spus-o de multe ori, dar pe de alta parte vreau sa fi bine, sa-ti tasneasca fericirea din porii pielii si sa-ti compui simfonia in pace. Acum iti sunt grele pleoapele si gandurile...Vrei ca cineva sau ceva sa-ti explice tainele divinitatii. Dar cine le cunoaste?...Sunt cele doua lumi si tu la mijloc, e lumea voastra si a lor...Te doare durerea lor, dar a voastra te sfasie...As vrea sa-ti pot sorbi amarul ce-ti otraveste inima si sa putem sta in liniste la o poveste cu ciocolata calda si frisca multa pe muzica ce ne place. Poate ar trebui sa renunti, poate e prea mult pentru tine. Asculta mai bine ce-ti spune mintea atunci cand inima e slaba si...impartita, infunda-ti urechile sa n-o auzi, renunta la orice iti fura acel ceva special din felul tau de a fi, acel ceva ce-ti fura identitatea. Acum si aici nu e totul, atunci e usa ce deschide viitorul, predestinat sau nu, e viitorul pe care vrei sa-l traiesti in primul rand in linistea si impacarea cu sinele. Incerc sa vad prin ochii tai, dar nu pot decat sa vad obiectiv, insa iti simt nelinistea din voce. Acum cuvintele isi pierd literele, se descompun intr-un prezent timid si nesigur, intr-un episod ce doare, ce lasa urme, intr-o confuzie si frica ce se accentueaza cu fiecare secunda. Si totusi in seara asta, asa cum pot, cu gandul si cu ruga « te-nvelesc de frig intr-o speranta » asa cum se-nvelea mai demult Nichita...