Cum e cu trenurile

Uneori pleaca inaintea mea, alteori il astept, sau pleaca dupa mine. Dupa mine, dar in directie opusa. Cel mai greu e cand pleaca inaintea mea. Trenul este un lucru absolut necesar fara de care distantele ar fi de necucerit, iar zilele, la fel ca noptile, ar fi negre si grele pentru ca n-am mai stii de imbratisarile acelea pe care le inghetam in rame la mare sau in alte colturi de tara. Gara e locul care-ti scormoneste-n simturi, lasand in urma, dupa caz sau dupa directia in care merge trenul, un gol rece si trist sau o umplere cu stari de exaltare nascute din dor si fericire, stari a caror intensitate e mare si a caror volum incape cu greu chiar si in cuvintele ce le definesc. Trenurile sunt murdare si zgomotoase, dar ajungi sa le iubesti atunci cand stii ca te apropie de acel capat de tara in care se afla el. Si uite-asa povestea se rescrie mai frumos si mai intens ca niciodata in jurul acelorasi personaje...