Shhh, dealurile au povesti de spus...

Intotdeauna mi-a placut sa merg la tara. Acolo imi petreceam vacantele de vara cand eram mica, acolo pe dealurile Bihorului unde alerga si mama cand era copil si unde fugeam si eu impreuna cu verisorii mei, unde culegeam prune din livada si mure din padure si unde stateam de paza noaptea sa nu intre mistretii in lanul de “cucuruz”. Imi placea sa merg dupa apa la izvorul din deal, sa ma catar pe stanci cat mai sus ca sa vad imprejurimile si s-o strig pe mama de-acolo, avand convingerea si naivitatea de copil ca ea ma aude din Arad. Imi era o frica teribila de tigani, de soareci si de gaste, dar imi placea la nebunie sa stau “la drum” cu verisoara mea si cu ceilalti copii de pe strada. Faceam placinte din pamant dupa care deschideam magazine unde ne vindeam “marfa”. Odata tin minte ca am scris un biletel de dragoste unui baiat din sat si l-am ascuns in pat sub perna. Urma ca verisoara mea sa il gaseasca si sa il dea baiatului dupa plecarea mea, conform intelegerii. Nu stiu ce s-a intamplat, dar biletelul nu a mai ajuns la el, ci l-am gasit acum ceva vreme intr-un plic alaturi de o scrisoare, din multele pe care le primeam de la verisoara mea. M-am amuzat sa-l recitesc. Aveam 12 ani.


Zilele astea am revazut acele locuri. Niciodata n-am incetat sa merg acolo, insa in ultimii ani o fac tot mai rar. In mare parte totul a ramas neschimbat cu exceptia disparitiei unor oameni pe care i-am indragit foarte mult, si anume unchiul si matusa mea care au murit prea devreme. Mai sunt si casele care s-au inmultit si modernizat, la fel si scoala din sat si bisericile, dar si caminul cultural. Verdele dealurilor e la fel de placut si odihnitor ca intotdeauna si apa de izvor, la fel de rece si energizanta cum era si cand veneam desculta la izvor dupa apa. Dealurile imi dau un calm si o liniste pe care le retraiesc mereu cu gandul la copilaria mea si de care ma bucur cu aceeasi intensitate si astazi. La tara inca mai vezi case construite acum 100 de ani, iar cand intri inauntru si simti mirosul de mobila veche incepi sa-ti imaginezi cum e sa traiesti in acel mediu minimalist si rudimentar, intunecos si antic, pe care daca-l compari cu prezentul, realizezi cat de mult au evoluat lucrurile in afara acelor ziduri crapate de vant si vreme. Singurul lucru ce mai dilueaza griul gardului de lemn si maroul inchis al portii si al mobilei vechi e rosul unei flori singuratice de langa poarta. Am indragit-o din primul moment. Dealurile spun multe povesti, despre copilarie si adolescenta, povestile mele si ale altora, cu final fericit sau nu, dar reale si mereu fascinante.