Sa vezi 300 de baloane cu aer cald inaltandu-se simultan la cer, e cu siguranta un spectacol superb, dar sa fii intr-unul din acele baloane in acele momente cred ca e si mai tare, probabil una din cele mai memorabile experiente pe care le-ai putea trai vreodata. Festivalul baloanelor se tine in Franta, intr-o zona rurala si dureaza pana pe 2 august. Se pare ca pana la finalul festivalului vor participa in jur de 1000 de baloane.
Intotdeauna mi-a placut sa merg la tara. Acolo imi petreceam vacantele de vara cand eram mica, acolo pe dealurile Bihorului unde alerga si mama cand era copil si unde fugeam si eu impreuna cu verisorii mei, unde culegeam prune din livada si mure din padure si unde stateam de paza noaptea sa nu intre mistretii in lanul de “cucuruz”. Imi placea sa merg dupa apa la izvorul din deal, sa ma catar pe stanci cat mai sus ca sa vad imprejurimile si s-o strig pe mama de-acolo, avand convingerea si naivitatea de copil ca ea ma aude din Arad. Imi era o frica teribila de tigani, de soareci si de gaste, dar imi placea la nebunie sa stau “la drum” cu verisoara mea si cu ceilalti copii de pe strada. Faceam placinte din pamant dupa care deschideam magazine unde ne vindeam “marfa”. Odata tin minte ca am scris un biletel de dragoste unui baiat din sat si l-am ascuns in pat sub perna. Urma ca verisoara mea sa il gaseasca si sa il dea baiatului dupa plecarea mea, conform intelegerii. Nu stiu ce s-a intamplat, dar biletelul nu a mai ajuns la el, ci l-am gasit acum ceva vreme intr-un plic alaturi de o scrisoare, din multele pe care le primeam de la verisoara mea. M-am amuzat sa-l recitesc. Aveam 12 ani.
Zilele astea am revazut acele locuri. Niciodata n-am incetat sa merg acolo, insa in ultimii ani o fac tot mai rar. In mare parte totul a ramas neschimbat cu exceptia disparitiei unor oameni pe care i-am indragit foarte mult, si anume unchiul si matusa mea care au murit prea devreme. Mai sunt si casele care s-au inmultit si modernizat, la fel si scoala din sat si bisericile, dar si caminul cultural. Verdele dealurilor e la fel de placut si odihnitor ca intotdeauna si apa de izvor, la fel de rece si energizanta cum era si cand veneam desculta la izvor dupa apa. Dealurile imi dau un calm si o liniste pe care le retraiesc mereu cu gandul la copilaria mea si de care ma bucur cu aceeasi intensitate si astazi. La tara inca mai vezi case construite acum 100 de ani, iar cand intri inauntru si simti mirosul de mobila veche incepi sa-ti imaginezi cum e sa traiesti in acel mediu minimalist si rudimentar, intunecos si antic, pe care daca-l compari cu prezentul, realizezi cat de mult au evoluat lucrurile in afara acelor ziduri crapate de vant si vreme. Singurul lucru ce mai dilueaza griul gardului de lemn si maroul inchis al portii si al mobilei vechi e rosul unei flori singuratice de langa poarta. Am indragit-o din primul moment. Dealurile spun multe povesti, despre copilarie si adolescenta, povestile mele si ale altora, cu final fericit sau nu, dar reale si mereu fascinante.
Azi m-am intors din Bucuresti, acel Bucuresti despre care nu stiam mai nimic pana acum 2 ani, despre care nici nu vroiam sa stiu, dar pe care am inceput sa-l descopar treptat, mai intai prin oameni, mai apoi prin locuri si de fiecare data altfel. Niciodata n-am stat mai mult de o saptamana, ca acum, suficient sa observ, sa analizez, sa ma bucur de tridimensional in premiera, sa ma oboseasca distantele, sa vad cum e sa alergi dupa un tramvai, autobuz sau metrou, lucru pe care nu-l fac niciodata in Arad, sa imi dau seama ca eu de fapt nu merg atat de repede pe jos precum credeam pentru ca Bucurestiul, cu tot tumultul lui, e cel ce ma impinge de la spate si ma face sa ma adaptez ritmului sau, suficient ca sa vad cum e sa petreci o dimineata racoroasa pe terasa unei cafenele undeva intr-un loc placut si retras sau cum e sa te plimbi in fiecare dimineata cu Gabi prin Cismigiu in drum spre birou. Cu alte cuvinte, am inceput sa diger orasul asta cu mastile lui frumoase si urate, am inceput sa-l plac, dar si sa-l urasc pentru mult prea generoasa toleranta pe care o arata fata de toti necivilizatii care-si infig coltii in el si-l altereaza. Mi-au placut mult serile petrecute cu Gabi in curtea lui cu iarba si flori si in frumoasele piete din centru. Am invatat ca Bucurestiul devine superb doar atunci cand ai cine sa-l faca superb pentru tine.
Am ajuns in Arad cu o ora si jumatate intarziere, lucru oarecum normal (dar neplacut) la trenurile care strabat distante astronomice ca cea dintre Arad si Bucuresti. Daca in drum spre capitala am avut norocul sa dau peste un domn cu laptop si cu multe filme, azi am avut parte de o calatorie mult mai obositoare si mai neobisnuita. Nu te nimeresti in fiecare zi in tren, 10 ore, cu suporteri de fotbal unguri veniti de la un meci cu Steaua pe care tocmai l-au pierdut. In situatii de genul, lucrurile pot sa devina, daca nu periculoase in conditiile in care mascatii si politistii de pe peroane si din vagoane au tinut totul sub control, atunci macar pot sa te scoata cateva momente din plictiseala calatoriei. Ideea e ca nebunii astia, ca de altfel toti microbistii fanatici, indiferent de nationalitate, au inceput sa faca show in garile unde oprea trenul, mai ales daca erau provocati. Stateau atarnati ca mustele in mijlocul caniculei pe geamurile vagoanelor sau al culoarelor si scoteau racnete si vorbe doar de ei intelese. In Alba Iulia s-au dat jos din tren si erau gata sa se ia la bataie cu suporterii romani de pe peron, de altfel au si aruncat cu petarde, cutii de bere, sticle si ce-au mai gasit. Acest lucru s-a repetat si in statiile din Simeria, Deva si Arad. Probabil ca niciodata n-am vazut atatia politisti si atatea trupe speciale de interventie cate am vazut azi. Le-am facut si poze, am pus si de pe drum.
Cand stii ca sunt mai putin de 48 de ore pana cand vei fi cu baiatul pe care-l iubesti cel mai mult pe lumea asta parca viata prinde viata si parca totul in jur se sterge si ramaneti voi. El stie sa faca garile frumoase si cand te strange in brate te lipeste direct de inima. Lucrul pe care il ador cand cobor din tren este ca nu trebuie sa-l caut mult prin multime pentru ca privirea lui e mereu deasupra tuturor si ne gasim foarte usor, iar cand o facem parca pamantul inghite gara cu tot cu trenuri, peroane, oameni si forfota, iar emotia si fericirea radiaza cu aceeasi intensitate ca la inceput si ca intotdeuna. This is definitely something to look forward to.
Nu am vrut sa scriu nimic despre moartea lui Michael Jackson pe blog ca sa nu para chicios sau expirat pentru ca oricum au scris despre el miliarde de oameni pana acum. Si totusi parca m-a emotionat prea tare ceremonia din seara asta in memoriei lui ca sa nu-mi manifest in vreun fel regretul. Ceremonia si ultimele zile in care am auzit piesele lui peste tot mi-au adus aminte, inevitabil si placut de copilaria mea cu toata nebunia si frenezia de copil inocent si indragostit ca multi altii de regele muzicii pop. Tin minte ca prima caseta pe care am primit-o a fost albumul "Bad", unul din putinele cadouri care mi-au produs o bucurie imensa, aproape isterica. Am ascultat-o de nenumarate ori si ca un adevarat fan mi-am umplut usa si peretii cu postere cu MJ. Parintii nu-mi intelegeau slabiciunea pentru cel care a fost cantaretul meu preferat in acea perioada. Tin minte ca ma intalneam cu prietenele din bloc si dansam pe "Thriller". Scoteam tot ce aveam mai bun din noi pentru ca dansul sa iasa cat mai bine. La concertul din '96 nu m-au lasat ca eram prea mica si ce necaz atunci...
A fost o ascensiune si un declin, fara sa-l judec in ceea ce priveste viata personala pe care nimeni, in afara de el n-a cunoscut-o 100% si deci, nimeni n-are dreptul sa o judece. E incredibil totusi sa vezi cata influenta a avut in lume si ce a reusit sa faca prin talent, munca si carisma. Parca nu ai cum sa ramai indiferent, mai ales daca odata demult te autointitulai "cel mai mare fan", ca si cum in naivitatea ta intr-adevar credeai ca tu esti acela sau de parca acest lucru se putea masura.
Simfonie dulce amară © 2008. Template by Dicas Blogger.
