Simfonie dulce amara

Nu-mi place sa scriu despre lucruri triste pe blog, insa uneori tristetea e atat de cronica in jurul nostru incat n-avem cum s-o ignoram. Ieri a murit Madalina Manole. N-as fi scris despre acest subiect pentru ca, in primul rand, repet, este un subiect mult prea trist pentru acest blog si in al doilea rand pentru ca este deja dezbatut peste tot, iar un articol in plus ar fi inutil. Si totusi nu scriu despre ea pentru ca a fost vedeta, probabil as fi scris despre oricine altcineva care i-ar fi impartasit soarta, ci scriu pentru ca dintre toti cei care au comentat ieri moartea ei, mi-a placut foarte mult un lucru pe care l-a spus Mircea Badea care, vizibil marcat de cele intamplate, insa pastrandu-si stilul caracteristic direct si lipsit de menajamente, face o analiza extrem de pertinenta a mortii ei aflata intr-o stransa legatura cu stereotipurile si cliché-urile societatii in care traim. Dupa cum spunea si el, vestea mortii ei a sunat ca si cum “l-ai privi pe diavol in ochi”, o sinucidere mai absurda, diabolica si sinistru premeditata ca aceasta fiind una foarte greu, daca nu imposibil de inteles logic, mai ales cand la mijloc se afla un copil asteptat de15 ani.

In fine, vreau sa revin la cliché-urile la care facea referire. Partea cu adevarat dureroasa, intalnita, nu doar in acest caz, ci in general in societate, este exaltarea si convingerea cu care foarte multi oameni incearca sa ascunda adevarul furtunii din suflet printr-o minciuna, sub masca “soarele straluceste, viata e roz, sunt fericit/a, implinit/a”. Acest stereotip al vietii perfecte cu care multi se lauda este unul extrem de popular in societatea noastra. Daca stai de vorba cu prieteni, colegi, cunoscuti, sau daca te uiti la televizor la multe dintre vedetele din Romania, vei observa ca niciodata nimeni n-ar recunoaste ca are vreo problema. Raspunsul la intrebarea “Ce mai faci?” este mereu “Bine”, dupa care urmeaza afisarea unui zambet larg, de foarte multe ori fals si inceperea unei conversatii banale. Nu spun ca rufele trebuie spalate in public sau ca toata lumea trebuie sa afle problemele tale personale, insa atunci cand deja ajungi sa te minti singur prin afisarea in exterior a unei imagini total opuse celei din interior, atunci cand cei din familia ta ajung sa nu te mai cunoasca, inseamna ca ai o problema grava si ai nevoie de ajutor.

Viata perfecta nu exista, cel putin nu pe pamant, e absurd sa alergi dupa ea, dar si mai absurd este sa te minti ca o traiesti. Nu exista cuplu perfect, familie perfecta, nu exista soare mereu stralucitor pe cerul vietii, totul se traieste la scara universala, ce traiesti si suferi tu, traieste si sufera X sau Y, face cumva parte din mersul vietii. Cand tristetea, depresia, dezamagirea, adica tot bagajul de trairi negative ajung sa-ti fie otrava pentru suflet, fara sa incerci s-o dai afara, autodistrugerea devine sigura, iar pana la sinucidere nu mai este dacat un pas. Ar fi bine ca oamenii sa fie mai sinceri, macar cu ei insisi si cu cei apropiati lor, ar fi bine sa renuntam la clichée si sa nu ne mai laudam cu viata perfecta pe care n-o avem. Si pentru ca nu pot sa inchei fara sa fac referire la Dumnezeu si asta pentru ca eu cred ca absolut totul are legatura cu El si mai ales cu respingerea Lui de catre oameni, va las definitia fericirii asa cum o vede regele David in Psalmi: “Multi zic: Cine ne va arata fericirea? Eu insa zic: ‘Fa sa rasara peste noi lumina Fetei Tale, Doamne! Tu-mi dai mai multa bucurie in inima mea decat au ei. Eu ma culc si adorm in pace, caci numai Tu, Doamne, imi dai liniste deplina in locuinta mea.”

“This building is out of order! You are not allowed to enter because you may DIE!” Cu acest avertisment intampina Rosa Luxemburg Polam Light Factory pe oricine doreste sa intre pe portile ei. Polam este fosta fabrica de becuri, bobine, rezistori din Varsovia, Polonia. In prezent este un loc morbid, cu un trecut glorios si sinistru in acelasi timp. Si cand spun morbid ma refer chiar la definitia cuvantului “morbid”, cuvant “care indica o stare bolnavicioasa sau rezulta dintr-o astfel de stare; nesanatos”. Contaminarea cu mercur face din acest loc unul cu siguranta foarte nesanatos. Urme de otrava se pot observa chiar si acum pe betonul prafuit. In al doilea razboi mondial, fabrica a ajuns pe mana nazistilor, unde acestia au construit aparatura de emisie-receptie pentru submarine, avioane si tancuri. Tot ei au distrus si vandalizat fabrica, aceasta ramanand pana in ziua de azi o epava otravitoare, un pericol real, un loc unde au murit oameni si unde fantomele lor, se spune ca ar bantui coridoarele lungi si intunecoase chiar si astazi. Cu usile ruginite si decojite, cu peretii plini de mucegai si grafitti, cu geamurile sparte, cu bocanci si cani aruncate pe jos, cu mese si scaune rasturnate in graba, cu toaletele infectate de bacterii, Polam nu este altceva decat o amintire trista a razboiului, a istoriei barbare, a sistemului totalitar, inuman si violent care a fost mereu gata sa sacrifice oameni pentru a-si apara si venera propriile ideologii. Astfel de fabrici n-ar trebui sa ne surprinda prea mult deoarece Romania e plina de ele.
Cititi si minunati-va aici. Pozele vorbesc de la sine.

Ati auzit ca cineva sa fie dependent de un fluviu, ba mai mult, chiar sa "abuzeze" de el? Eu nu, pana acum cateva zile. Gangele, cel mai important fluviu de pe teritoriul Indiei, cu o lungime de 2.510 km este strans, chiar exagerat de strans legat de toti aceia care cauta purificarea in el si prin el. In Varanasi, capitala culturala si religioasa a Indiei, locuitorii ei si pelerinii se scalda in apele Gangelui pentru curatarea sufletului de pacat, considerand fluviul un loc sacru. Ce nu inteleg eu este urmatorul lucru. Daca tot numesti un loc, sacru, atunci de ce arunci in el cadavre umane (bun, am inteles...sunt tot pentru purificare, post mortem de data asta), dar de ce arunci deseuri si mizerii precum: plasticuri, imbracaminte, mancare si resturi menajere, inclusiv "treburi" din toaleta ? Ba mai mult, te mai si trezesti calcand pe un craniu uman care zace de cine stie cand, dezgropat pe jumatate pe malul fluviului. Oricum, o mare parte din ceea ce se arunca in apa este adusa inapoi la mal, mai devreme sau mai tarziu. E ca un fel de ciclu al vietii si al mortii care este strans legat de apele Gangelui.
Inteleg importanta fluviului in cultura indiana, dar de ce apele lui, considerate datatoare de viata si purificatoare sunt transformate, tot de indieni, in focare de infectii ce nu fac altceva decat sa aduca boli si moarte? O fi India foarte saraca pe alocuri, dar Varanasi se presupune a fi un oras turistic si de o importanta majora in cultura hindusa, deci autoritatile, daca ele exista, ar putea sa puna la punct un sistem modern si igienic de colectare al deseurilor. In documentarul pe care l-am vazut legat de acest subiect, se spunea la un moment dat ca multi locuitori din Varanasi nici macar nu constientizeaza gradul foarte ridicat de poluare al fluviului. Poate de aceea nici nu se ia nicio masura. “E imposibil ca Gangele, fluviu sacru sa fie mizerabil si periculos pentru sanatate, precum se spune“ se gandesc ei, probabil. In fine, sa-si pastreze cultura si sa faca ce vor, doar ca ma uimeste/socheaza uneori existenta unor asemenea primitivisme, mai ales cand vezi cum cadavrele plutesc in voie printre vasle si barci, printre copii si adulti.

Adevarul e ca nu e usor sa fii femeie, n-a fost in trecut si se pare ca nici acum nu e, desi traim intr-o lume relativ libera in care marile puteri ale lumii se bat cu pumnul in piept ca lupta pentru apararea drepturilor omului. Asa o fi, sau cel putin se incearca, pacat ca mai mult teoretic decat practic. Din pacate inca mai exista discriminari si mai ales abuzuri sexuale care se intampla sub ochii nostri intr-un mod care ne duce cu gandul la torturile fizice si psihice din perioada medievala. Aceste tipuri de tortura se intampla si in prezent si un exemplu care imi vine in minte este Congo, tara in care o foarte mare parte a barbatilor isi pierd statutul de barbati si devin monstri, iar femeile devin niste instrumente de satisfacere a poftelor carnale, ba mai mult de atat, devin “jucarii” pe care acesti indivizi numiti barbati le mutileaza asa cum nu ti-ai putea imagina vreodata si asa cum nu ai dori nici dusmanului tau. In Congo, in timpul razboiului civil, soldatii din armata congoleza si-au insusit in repetate randuri drepturile de a se atinge si de a abuza de femeile altora. Documentarul pe care l-am vazut recent despre acest subiect a prezentat un numar mare de femei care au fost violate dupa ce sotii lor au fost ucisi in lupta, sau care au fost abuzate chiar sub ochii lor. Acolo nu exista legi, asa ca faptasii scapa nepedepsiti si se pierd in padurile intunecate unde isi urmaresc si vaneaza urmatoarele victime. Altele au fost mutilate sau au ramas insarcinate, urmand sa nasca sau sa moara singure in tufisuri. Povestile lor se aseamana, la fel si privirile pierdute din ochii ce nu cred ca au vazut vreodata un buchet de flori din partea vreunui barbat si pentru care viata nu mai inseamna demult bucuria unei familii, ce sa mai zic de siguranta unui camin sau alte lucruri pe care e firesc sa si le doreasca orice femeie. E greu sa crezi ca inca se mai intampla astfel de lucruri in zilele noastre.

Duminica dimineata am prins niste franturi dintr-un documentar prezentat pe HBO si de atunci am ramas cu gandul acolo pentru ca e de-a dreptul socant si revoltator sa vezi monstruozitatile de care a fost in stare Ceausescu in obsesia lui pentru crearea “omului nou”. Pentru punerea in practica a acestei idei, Ceausescu a recurs la procesul de inmultire fortata a populatiei. Ce a implicat asta a fost interzicerea avortului (vezi filmul 432 al lui Mungiu), precum si consulatii masive ale muncitoarelor in fabrici cu scopul de monitorizare a sarcinilor, proces care se dovedea de cele mai multe ori a fi unul umilitor, lipsit de respect pentru intimitatea si igiena personala. Nu ca as fi de acord cu avortul acum, dar sunt de acord cu orice mijloc contraceptiv care le-ar scuti pe femei sa recurga la un lucru atat de grav si periculos precum avortul. Dar de vreme ce femeile erau setate sa faca copii pe banda rulanta, erau evident private total de orice astfel de mijloc de prevenire a sarcinii. Si uite-asa existau familii cu 8-9 copiii, mai ales in zonele rurale, dar nu numai.
Dar ce m-a socat cel mai tare in documentarul asta a fost soarta la care erau condamnati copiii nascuti cu dizabilitati. Dupa consultatii amanuntite, erau trimisi intr-un fel de lagar de concentrare in care erau tinuti dezbracati, inghesuiti cate 25 in 3 paturi, muscati de sobolani, in frig, foame si mizerie, in conditii ce depasesc orice imaginatie. In timp ce Ceausescu isi plimba familia la Disneyland, copiii acestia erau luati de la parintii lor si lasati sa moara incet dar sigur fiind lipsiti de orice afectiune si atentie. Erau considerati niste rebuturi ale societatii si totusi nu erau cu nimic mai prejos decat Ceausescu sau decat orice alt om de pe planeta. La 3 luni dupa caderea comunismului, o echipa de germani avea sa descopere una din cele mai ingrozitoare astfel de centre ale mortii si anume cel de la Cighid. Puteti urmari aici cateva imagini incredibile filmate acolo.
Asfel ca sexul slab din care faceau parte atat femeile cat si copiii era exploatat si manipulat fara nici o consideratie sau bun simt, cum de altfel se intampla cu intreaga societate. Si totusi nu inteleg de ce romanii nu au dat jos regimul mai repede. Poate n-ar fi facut-o din proprie initiativa nici in ’89 daca n-ar fi fost ajutati de forte externe. Desi am fost prea mica atunci ca sa inteleg ceva, inca tin minte cum de multe ori seara mancam la lumina lumanrii pentru ca ne taia curentul sau cum in ’89 tata a fost arestat si aproape acuzat de terorism dupa ce l-au gasit cu arma de vanatoare in masina. A scapat pana la urma, dar dupa nu stiu cate interventii, declaratii si prezentarea certificatului de port-arma, el fiind vanator. Imi provoaca sila batranii care spun ca a fost mai bine pe vremea lui Ceausescu, as vrea sa-i vad in locul nevinovatilor din inchisori, a femeilor din fabrici sau a copiilor din Cighid. Cat despre Nicolae Ceausescu si a lui nevasta semi-analfabeta cred ca si-au primit pedeapsa pe care o merita.

De obicei cand se intampla ceva rau, lumea spune ca trebuie sa treci peste si ca viata merge mai departe, lucru perfect adevarat si totusi viata mea este inca in blocaj. Vineri am pus frana, mi-am incetinit brusc viteza si am amutit. Vineri am trait, nu doar eu, dar si multi altii, una din cele mai negre zile din viata mea. Nu e tocmai simplu sa primesti vestea mortii unui prieten. Nu pot sa spun ca m-am numarat printre cei mai buni prieteni ai lui Manu, dar l-am cunoscut destul de bine. Avem cateva amintiri frumoase impreuna…parintii mei isi amintesc de el cu placere si drag si cred ca asta inseamna ceva...Cum sa nu-ti amintesti cu drag de el cand prietenii erau totul pentru el, cand traia pentru ei si tot in drum spre ei a murit...Manu era azi la Oradea, peste 2 ore la Cluj si maine la Arad, dupa care tragea o fuga si la Timisoara...Manu stia totul despre toti, era omul nostru de « legatura ». Refuz sa pastrez in minte imaginea coroanelor si zgomotul pamantului greoi care i-a acoperit sambata sicriul, ci vreau sa pastrez amintirea celor mai frumoase si senine zile din viata noastra, lucruri marunte, dar atat de pretioase cum ar fi atunci cand mi-a pus supa in farfurie la acel revelion memorabil, ca un adevarat gentleman [asta e cuvantul ce-l defineste], cand m-a ajutat sa ma ridic de-atatea ori de pe partie la Vatra Dornei, dupa care am baut vin fiert...atunci cand mi-a adus ciocolata si a vorbit frumos cu mama, cand ii citeam cu placere statusurile pe mess, cand ma mai « trezeam » cu el prin Arad, lucru care nu ma mira deloc, stiindu-i placerea pentru calatorit, cand ii auzeam vocea vesela spunandu-mi "La multi ani, Lavinia!", sau cand i-a intins Ruben parul cu placa...si cat ne-am distrat atunci...Aceste amintiri raman, la fel si dorul. Si cate alte amintiri a lasat si altora...Nu am vrut sa public acest articol deoarece e mult prea personal si dureros, dar pe de alta parte, avand in vedere gramada de articole scrise de amorul artei sau despre lucruri nesemnificative, cred ca merita sa imi aduc aminte public si in scris despre cel de la care am invatat ca fericirea e o hotarare pe care o iei zilnic si ca viata adevarata e cea pe care o daruiesti prietenilor si celor din jur. “And it’s so much more than a thousand words…/ Now in this frame memories are held to persevere.”… Si…da…viata merge mai departe, asta mi-ar fi zis si el…merge pana la acea imbratisare calda a revederii..

"When we lose a friend, our bitterest tears are called forth by the memory..."

Marti imi sarbatoream viata pe care mi-a dat-o Dumnezeu si parca anul acesta de ziua mea am fost mai recunoscatoare ca niciodata pentru faptul ca INCA traiesc...dar asta a fost marti... miercuri, Manu moare in accident de masina. Eu am aflat doar astazi, iar durerea pe care o simt acum e atat de mare incat mi s-a blocat orice proces de gandire si de acceptare rationala a acestui eveniment. Parca mi s-a sters mintea, iar golul ce ramane in suflet e mare si rece...tot ce pot sa spun este ca nu inteleg de ce, DE CE acum si asa? Il vad in fata si-mi vin amintiri...[Poza de la revelionul din 2005]...Restul e apus mut...si ploua...




Directia 5 - In sufletul tau
Asculta mai multe audio Muzica »

Un miros greu s-a imbibat in aerul acelui oras indepartat cu nume ciudat aflat la poalele muntilor Himalaya. Acolo masinile circula bara la bara, claxonul e zgomotul care-ti irita cel mai frecvent timpanul, asta nu pentru ca localnicii l-ar folosi drept instrument de joaca sau de enervare a celorlati participanti la trafic, ci pentru ca acolo nu exista reguli sau semne de ciculatie, iar pericolul ciocnirii autovehiculelor si prezenta lor pe sosele trebuie semnalate cumva. Cum altfel decat prin acel sunet enervant emis de “masinile-cutiuta” in care isi inghesuie trupurile acei oameni cu pielea inchisa, in goana lor zilnica? Imi inchipui deja aglomeratia si poluarea fonica si atmosferica in care isi traiesc viata acei oameni, daca aia se poate numi viata. Oras fara reguli de circulatie, fara restrictii la decibeli, fara geamuri si usi la autobuze, oras cu nume ciudat unde pretul marfurilor se negociaza pana la jumatate, oras cu oameni care isi accepta existenta asa cum e, cu un calm iesit din comun pentru ca oricum stiu ca nu pot schimba karma, oras departe, extrem de departe de casa noastra, de viata noastra. Arhitectura in stil oriental, la fel si bijuteriile si rochiile lungi cu care isi impodobesc femeile trupul sunt ceea ce dau culoare orasului.

Dar ciudatenia locului, daca orice altceva n-ar fi de ajuns, o reprezinta evenimentul desfasurat periodic in piata centrala. Atunci, insa nu doar atunci aerul devine ciudat si aproape irespirabil pentru orice persoana aflata acolo ca martor, strain acelor manifestari ce corespund unor episoade istorice (teoretic) demult incheiate. Atunci piata capata culoarea rosie, culoare de sange ce se prelinge prin pavele de piatra si bucati de lemn asezate sub forma de altar. Acolo oamenii aduc animale ca jertfa unor idoli insetati de sange carora le cer protectie si carora se inchina. In incantatiile lor, vracii atrag prezenta spiritelor peste locul acela primitiv si insemneaza fruntea celor prezenti cu sange proaspat de animal. Singurul lucru care ii fac sa dea inapoi este auzul cuvantului christian rostit cel mai probabil de straini spectatori cu ochii mari, socati de ritualuri despre care pana atunci doar citisera sau auzisera. Fiorii reci, presiunea negativa, agitatia si discomfortul din piata insangerata nu fac altceva decat sa iti grabeasca pasii cat mai departe de acel loc. Daca va vine sa credeti, in mileniul 3, intr-o lume cu o tehnologie si stiinta adusa pe culme, cu o dezvoltare intelectuala si culturala pe masura, cu o societate iesita demult din idolatria despre care ne povesteste Vechiul Testament, inca exista oameni care se inchina la tot ce apuca, inclusiv la copaci (asa mi s-a spus). Toate astea sunt reale, mi-au fost povestite ieri de o prietena intoarsa, alaturi de un grup de cadre medicale, ingineri si misionari, acum doua saptamani din Asia. Orasul cu nume ciudat e Katmandu, capitala Nepalului.

Ieri am gasit pozele astea in telefon. Nu stiu cum de am uitat sa le descarc pe computer. Le-am facut in drum spre Barcelona. Ma uit la ele si nu-mi vine sa cred cat de frumos se vede totul de sus. "Everything looks perfect from far away", cum zice in piesa "Such Great Heights". Planeta noastra continua sa ma fascineze, pacat ca ea nu e nici pe departe impresionata de noi. Nu ar avea motiv. Nici eu n-as avea. E suficient sa te uiti la "Earthlings" ca sa vezi ce fac oamenii cu animalele si sa iti piara cheful de orice pe ziua respectiva, sa vezi cum ajunge vaca sau orice alt animal piele de curea, geanta sau pantofi, sau delfinii si balenele in farfuriile restaurantelor de lux, sa vezi animale invartindu-se fara oprire, captive in custile si dementa lor, plus altele si altele...pana la urma Planeta are viata ei, salbatica, dar libera...Iar in final, n-avem cum sa nu recunoastem realitatea contemporana pe care nimeni nu si-o doreste, dar la care fiecare participa in vreun fel sau altul, a ceea ce inseamna Terra= Planet Nobody Cares, Population: 6 billion...

Aceasta fotografie, facuta in Sudan de catre Kevin Carter, a castigat premiul Pulitzer in 1994 pentru cea mai buna fotografie a momentului, ramanand pana in ziua de azi una din cele mai bune fotografii facute vreodata. Nu cred ca am vazut o alta imagine care sa exprime intr-un mod atat de izbitor si provocator foametea, mizeria si suferinta. Pare ireala si totusi prezinta drumul spre moarte a unui copil lipsit de sansa minima de existenta si a carui singura posesie nu mai e demult viata. Fotograful care a imortalizat momentul a declarat ca a stat 20 de minute sperand ca vulturul sa isi deschida aripile, insa acest lucru nu s-a intamplat. Pentru aceasta imagine Carter a primit cel mai pretios trofeu din viata lui. Intre bucuria pe care i-a adus-o acest premiu si moartea sa, s-au scurs doar 3 luni, timp in care, macinat de regrete, decide sa isi puna capat zilelor. In timp ce copilul isi taraste prin praf ultima suflare din agonia finala, Carter asteapta spectaculosul, doreste aripi de vultur larg deschise, doreste sa prinda cel mai bun moment al zdrobirii umane. Faptul ca nu a luat copilul de acolo pentru a-l duce intr-un centru de ingrijire, i-a intunecat si tulburat ultimele luni de viata, iar remuscarile i-au grabit pasii spre fatalitate. In biletul de adio lasat inainte de a se sinucide, scrie: "...I am haunted by the vivid memories of killings and corpses and anger and pain . . . of starving or wounded children..."

Iar noi ne plangem ca nasturii de la haina sunt galbeni si nu maro, ca siretul de la pantoful drept e mai lung decat cel de la pantoful stang, ca pomul din curtea vecinului e mai inalt si mai infloritor decat cel din curtea mea, ca trotuarului din fata casei ii lipsesc doua pavele sau ca masinei i s-a desprins un actibild de pe usa din dreapta spate ....... etcetera.

[ce doare poza asta :( ]

“The problem is we are told, and taught, that there is no reason for us to feel bad, to be depressed. If these things occur in our lives we should take a pill and feel good again. Better living through chemistry is the motto of America. To put it as simply as possible, the American Dream, in all its manifestations, cuts my awareness off from the Divine Nature of my life, and all Life. I must find a way through the madness of my demons, and the American Dream to uncover that Divinity within me, and I certainly cannot do that while pursuing the Dream or using the chemicals it prescribes.”


Ma uitam prin chestiile ce le am in computer si am gasit citatul de mai sus. Este scris de Hubert Selby, autorul cartii ”Requiem for a Dream” [cu siguranta cunoasteti filmul care are acelasi titlu]. Imi place mult ce scrie pentru ca ne izbeste, intr-un mod realist de ceea ce inseamna adevarul unei lumi in care multi oameni, pentru a se simti din nou bine, gasesc in pastile (fie ca sunt droguri, somnifere sau pastile de slabit) solutia pentru problema lor si in care, de multe ori, dependentele lor (sau visul american, asa cum crede Selby), le deconecteaza trairile interioare de la ideea unei naturi divine a vietii si a fiintei umane...Citeam acest citat si ma gandeam la moartea recenta a lui Heith Ledger, la dependenta vecinei mele de nush ce pastile, pe care daca nu le-ar lua ar fi mai bine si la fetzele uscate ale dependentilor de droguri dintr-un documentar vazut recent pe Discovery.
Realitatea e ca mileniul trei ne prezinta pastila care, spune el, ne poate conecta in doar cateva minute la realitatea pe care o dorim. Mai spune ca pastila ne ajuta sa avem din nou silueta la care am visat (rochia rosie inca asteapta pe umeras o noua oportunitate de a fi purtata), lumea apare in culori in care se scalda fascinat ochiul cautator de realitati neexplorate, viata este prinsa in lanturi eliberatoare, iar rutina zilei e acum ascunsa sub senzatii de euforie, desprinderi de sol spre inalturi datatoare de holograma falsa a unei vieti perfecte. Pastila mileniului trei ne ofera o viata plina de chimie.”The chemicals between us” naste acum o noua perspectiva. Aceasta chimie modeleaza oamenii prin albul datator de o viata plina, mai de graba, de utopic decat de sens si incarcata cu frumuseti ”fantomatice” si aparente. Pastila care dizolva problemele si durerea incepand de la prima inghititura este disponibila pentru oricine doreste sa creeze din propria minte o crescatorie de iluzii si deziluzii. Corpul de manechin, sanatatea dorita perfecta, dorinta de imbogatire, lumea caleidoscopica va vor face iesirea din nebunia realitatii prezentului de care doriti sa va desprindeti pentru a va duce incet dar sigur spre tot mai inevitabila realitate a nebuniei. Cel mai trist e ca oamenii devin dependenti de pastile pentru ca vad in ele si prin ele un raspuns. Ideea pe care o transmite atat cartea lui Selby, cat si filmul este ca dependenta de pastile (de oricare ar fi ele), duce spre o speranta falsa, aceea ca oamenii, trecand prin perioade grele care ii indeamna sa-si amortizeze suferinta (indeosebi cea emotionala) cu aceste „mici leacuri chimice”, inca mai spera ca lucrurile se vor indrepta in cele din urma. Insa in final, asa cum ne arata si filmul, fiinta umana va fi nevoita sa isi constientizeze si suporte degradarea. Totul devine un „swallowed? now bear!”

[Acest articol prezinta extremele celor trei mari religii ale lumii: crestinismul, iudaismul si islamismul si nu vreau ca 'manifestarile' lor prezentate aici sa se interpreteze ca fenomen general]


“Whoever speaks up most, gets to shape the culture”, spunea liderul miscarii crestine Battlecry din San Francisco intr-una din emisiunile din seria cu numele God’s Warriors difuzata de postul CNN. Aceste emisiuni prezinta extremele luptei pe care o duc cele trei mari religii ale lumii pentru salvarea omenirii din degradarea morala si spirituala in care se afla. Atat crestinii, cat si evreii si musulmanii au ajuns la un punct comun si anume ca lumea este in decadere si ca misiunea lor este de a face ceva pentru a o salva. Modul, insa, in care fiecare pune in practica aceasta idee, este unul propriu, generator de foarte multe polemici, controverse si chiar haos. Scopul final este schimbarea directiei societatii, iar cel care isi va face auzita vocea in multimile de voci existente este cel care va modela cultura.
Inca de la formarea ei, religia a generat o serie de contradictii si neintelesuri si pentru ca a fost conceputa intr-un mod diferit de catre oameni de-a lungul istoriei, a luat-o in trei directii care au dus la formarea celor trei mari religii ale lumii. Insa din dorinta lor de a dobandi suprematia si de a impune “Voia lui Dumnezeu”, s-au nascut cruciadele, Inchizitia, jihad-ul (razboiul sfant). Acestea nu sunt nimic altceva decat manifestari agresive prin care se dorea impunerea unor idei prestabilite si acceptate ca unice, iar politica folosea religia ca instrument de manipulare. Corectarea prin violenta a unor “abateri” de la normele religioase deja fixate au dus la ura, teroare, anarhie si varsare de sange.
Ne dorim pacea si siguranta, dar pot ele sa se mentina intr-o societate care raspunde violentei cu violenta si ucide “in numele lui Dumnezeu”? Niciodata violenta nu va genera pace, ci va duce chiar la moartea unor oameni nevinovati. Un exemplu care imi vine acum in minte il reprezinta consecintele asasinarii atletilor israeliti de catre teroristi palestiniei in timpul jocurilor olimpice de la Munchen (1972). Mossadul, serviciul secret de spionaj si operatiuni speciale din Israel, organizatie cu actiuni antiteroriste, ajunge, in timpul misiunii de cautare si lichidare a posibililor responsabili cu masacrul atletilor evrei sa ucida oameni a caror vinovatie nu a ajuns sa fie dovedita niciodata. In documentarul realizat de Discovery pe aceasta tema, chiar Mossadul recunoaste esecul acelei misiuni, iar sotia unuia din atletii ucisi la Munchen condamna actiunile lui.
Revenind la razboiul dus de religiile lumii, cred ca in mod constient sau nu, ele nu duc intotdeuna o lupta pentru a apara sistemul de valori, ci o duc impotriva oamenilor ca indivizi. Facem mitinguri impotriva homosexualilor, aparent impotriva conceptiilor lor, insa foarte putini crestini le-ar acorda sanse de reabilitare sau s-ar apropia de ei pentru a-i ajuta si cu atat mai putin i-ar primi in bisericile lor. NU sustin homosexualii, chiar cred ca tendintele lor sunt devieri initiate in mod deliberat si nu tendinte cu care se nasc, insa sustin aprecierea lor ca oameni si ajutarea lor. In ceea ce priveste avortul, solutia nu e aruncarea in aer a clinicilor unde se practica acest lucru, lasand in urma morti si raniti, ci orientarea fetelor si a femeilor spre o ingrijire mai atenta a vietii morale si implicit sexuale. Ramanand in sfera extremelor, e foarte trist si chiar revoltator atunci cand teroristii musulmani, condusi de convingeri cu care nici macar Coranul nu este de acord, ne pun pe toti cei cu o gandire ‘altfel’ decat a lor, sub aceeasi judecata si ne dau acelasi verdict: moartea, fara exceptie si fara mila. Si toate pentru Allah.
Am spus ca violenta nu e solutia, insa razboiul trebuie dus. Crestinismul, islamismul si iudaismul au ajuns la concluzia ca valorile trebuie aparate pentru ca e pur si simplu revoltator sa vezi cum tinerii stiu mai multe de Paris Hilton decat de tot ceea ce inseamna spiritualitate, viata de dincolo de material, morala si bun simt. Tot intr-una din emisiunile din seria God’s Warriors de pe CNN, cineva spunea ca ne-am format o cultura atat de otravitoare incat consecintele ei pot fi comparate cu “violarea” copiilor prin tot ceea ce implica “terorismul virtual”. In fiecare zi ni se vand, pe Internet sau in presa gunoaie precum ‘ce au mai facut VIP-urile?’ pentru a ne face sa ne dorim viata lor si in acest fel sa uitam de unicitatea pe care o avem fiecare. E absolut socant cum ajung unii tineri sa se considere vampiri dupa ce vizioneaza anumite filme [am vazut recent un documentar despre asta pe Discovery] si sa-si ucida prietenii din sete pentru sange. Carentele din ceea ce oamenii sunt in cultura de azi se datoreaza, din pacate si agresivitatii religiei de-a lungul istoriei. Am ajuns sa nu mai stim ce inseamna sa ai grija de cel de langa tine si sa oferi afectiune acolo unde ea lipseste. Egotismul ne defineste.

Tinerii si-au dus deviantele la extrema. Nu vreau sa dezbat un subiect deja mult prea uzat, acela despre « tinerii din ziua de azi » insa voi transpune in cateva secvente scrise imaginea vazuta de ochii mei uimiti, revoltati si scarbiti intr-un oras al unei tari fost imperiu, deci o tara cu "prestanta". E imaginea unor tineri demult scapati de sub orice control, tineri crescuti singuri, care au ajuns sa nu mai simta, sa nu le mai pese de nimic....