Simfonie dulce amara

Viata e ca un serial TV in care fiecare episod, mai lung sau mai scurt, este format dintr-o succesiune de experiente, intamplari, evenimente care incep candva, se deruleaza intr-o anumita perioada de timp si se incheie. Pentru ca viata in sine sta sub semnul efemerului, orice lucru care o compune incepe si se sfarseste la un moment dat, brusc sau lent, fie ca vrem, fie ca nu. Fiecare episod de viata te schimba, te dezvolta, te creste, iti deschide mintea si inima, dar exact atunci cand incepi sa te obisnuiesti, timpul iti inchide usa in nas. Parca usa se inchide mereu la apogeu, atunci cand ajungi sa-ti iubesti profesorii sau colegii de clasa, cand te obisnuiesti cu alta cultura, alt popor, cand deja stii cum stau “lucrurile”, cand cunosti toate scurtaturile din oras, toate locurile frumoase si toate obiceiurile colegei sau colegului de camera, cand ajunge sa-ti placa ceva caruia nu i-ai dat prea mari sanse la inceput. Si atunci trebuie sa pleci, sa lasi in urma. Nu-mi place deloc sa inchei episoade, asta pentru ca ele au mereu de-a face cu oameni si despartiri. Ceea ce ma tine insa cu inima calda si linistita este acel “va urma” de la final. E clar ca trecutul nu revine, e clar ca amintirile raman, dar ce e motivant e ca scenariile inca se scriu, altfel, dar se scriu, pe scena inca se joaca, mereu cu alti oameni si alte decoruri, dar cu aceeasi intensitate, energie si speranta.

Sursa foto: Deviantart

Nu am vrut sa scriu nimic despre moartea lui Michael Jackson pe blog ca sa nu para chicios sau expirat pentru ca oricum au scris despre el miliarde de oameni pana acum. Si totusi parca m-a emotionat prea tare ceremonia din seara asta in memoriei lui ca sa nu-mi manifest in vreun fel regretul. Ceremonia si ultimele zile in care am auzit piesele lui peste tot mi-au adus aminte, inevitabil si placut de copilaria mea cu toata nebunia si frenezia de copil inocent si indragostit ca multi altii de regele muzicii pop. Tin minte ca prima caseta pe care am primit-o a fost albumul "Bad", unul din putinele cadouri care mi-au produs o bucurie imensa, aproape isterica. Am ascultat-o de nenumarate ori si ca un adevarat fan mi-am umplut usa si peretii cu postere cu MJ. Parintii nu-mi intelegeau slabiciunea pentru cel care a fost cantaretul meu preferat in acea perioada. Tin minte ca ma intalneam cu prietenele din bloc si dansam pe "Thriller". Scoteam tot ce aveam mai bun din noi pentru ca dansul sa iasa cat mai bine. La concertul din '96 nu m-au lasat ca eram prea mica si ce necaz atunci...
A fost o ascensiune si un declin, fara sa-l judec in ceea ce priveste viata personala pe care nimeni, in afara de el n-a cunoscut-o 100% si deci, nimeni n-are dreptul sa o judece. E incredibil totusi sa vezi cata influenta a avut in lume si ce a reusit sa faca prin talent, munca si carisma. Parca nu ai cum sa ramai indiferent, mai ales daca odata demult te autointitulai "cel mai mare fan", ca si cum in naivitatea ta intr-adevar credeai ca tu esti acela sau de parca acest lucru se putea masura.

Omul n-are cum sa existe in izolare, detasare, separare permanenta de oamenii din jurul lui. De multe ori recunoastem si chiar ne plangem ca avem multe cunostinte, dar din pacate prea putini prieteni. Adevarat. Dar la fel de adevarat e si ca noi n-am putea trai fara toti acei oameni pe care ii numim cunostinte. Mie, de exemplu, mi-ar fi foarte greu sa-mi traiesc viata alaturi de cele 4 sau 5 persoane pe care le consider cele mai apropiate de suflet, fara sa comunic deloc cu celelalte sute de persoane care-mi sunt si raman de cele mai multe ori doar cunostinte. Nimeni n-are cum sa traiasca pentru sine sau doar pentru 4-5 oameni. Suntem toti impreuna parti ale aceluiasi intreg avand aceleasi trairi si existand in interactiune ... publicati toti intr-un singur volum ... inseparabili.

John Donne, preot si poet englez al secolului XVII, arata in celebra sa opera Meditation XVII ca secretul relatiilor datatoare de viata cu altii si a tot ce este social si nobil sta in faptul ca omul este, fie ca vrea, fie ca nu vrea, in acord si congruenta cu Dumnezeu. Mi-a placut modul in care a exprimat acest lucru. Citat din Meditation XVII:

“Toata omenirea are un singur autor si este publicata intr-un singur volum; cand un om moare, unul din capitole nu este rupt din carte, ci e tradus intr-o limba mai buna, si fiecare capitol trebuie tradus in felul acesta . Dumnezeu angajeaza mai multi traducatori: unele parti sunt traduse de varsta, altele de boala, altele de razboi, altele de justitie. Dar recunoastem mana lui Dumnezeu in fiecare traducere, si mana Lui va lega din nou impreuna toate foile noastre razletite in biblioteca unde toate cartile vor sta deschise unele in fata celorlalte.”

Mi-am agatat inima de o poveste perfecta despre nemurire si nemuritori. Nu stiam ca ADN-ul meu avea sa fie contaminat cu emotii si dorinte trezite brusc din somnul adanc in care le-am lasat acum cateva secole. Povestea a prins radacini in mintea si inima mea si probabil ca i-am cerut vietii imposibilul in acel amurg.

Nu va vine cateodata sa va luati lumea-n cap si sa plecati intr-un loc in care sa incepeti totul de la zero? Cred ca multi aveti idei din astea si totusi de ce nu o faceti? Eu cred ca e vorba de frica aici, frica de a nu o da in bara pe plan profesional si relational, e frica de ceea ce te asteapta. Pe mine asta ma sperie cel mai tare. Intr-adevar lucrurile mari cer sacrificii mari, dar DACA la un moment dat, dupa ce ai lasat in urma o viata pentru a incepe o alta, ajungi sa regreti si sa fie prea tarziu ? De multe ori iti doresti altceva, dar de unde stii ca acel altceva e mai bun pentru tine pe termen lung decat ceea ce ai in prezent ? Oare merita sa lasi pasarea din mana pentru cea de pe gard ? Unii ar spune “daca nu incerci nu ai de unde sa stii”. Si daca incerci si esuezi, te mai poti ridica? Oare de cate ori poate suporta un om esecul? Eu cred ca de multe ori, pentru ca omul este mai puternic decat crede, dar ar ramane consecintele, cicatricele care te-ar putea afecta pe viata. Sau daca, din contra, ai ajunge undeva sus, dar din persoana simpla si cu principii te-ai tranforma intr-un/o infatuat/a la fel cum ajunge tipa din "The Devil Wears Prada"? Daca toate astea ar duce la uratirea caracterului tau, care ar fi castigul? Sunt lucruri pe care n-ai de unde sa le stii pentru ca daca le-ai stii totul ar fi foarte simplu.
Nu va doriti de multe ori sa va sopteasca Dumnezeu la ureche foarte clar care e drumul sigur si bun pentru voi si sa nu va mai chinuiti sa va dati seama ? Desi ar putea suna ciudat, uneori imi doresc sa fiu lipsita total de libertatea de a-mi alege singura traiectoria in viata, ci as vrea sa fiu pur si simplu condusa de mana. Ce mult m-ar scuti asta de alegeri proaste ! Nu sunt genul de om care sa actioneze pe baza unui impuls de moment sau sa se avante intr-un lucru fara sa-l gandeasca de 10 ori, dupa principiul "fie ce-o fi" (cel putin nu mai), dar sunt momente in care ma gandesc la tot felul de lucruri pe care as vrea sa le fac si ma enervez cand imi dau seama ca nu am cum sa stiu daca lucrurile alea isi vor urma cursul pe care il doresc eu sau daca ma vor arunca, la un moment dat, intr-o cascada de unde s-ar putea sa nu ies cu viata. Si totusi cu intrebarea "ce-ar fi fost daca... ?" ce fac(em)?

Au trecut 5, mai sunt 360 de zile cuprinse intr-o ecuatie in care X si-a trasat deja egalul in dreptul caruia urmeaza sa-mi scriu sau poate sa-mi citesc cu resemnare revelatiile si raspunsurile unui 2009 pe care il vad alb acum si de la care nu am niciun fel de asteptare. Pentru anul acesta am evitat sa imi stabilesc o anumita tinta pe care sa o ating, pentru ca, am observat eu inca de anul trecut ca, exact atunci cand te zbati sa faci sau sa-ti planifici un anumit lucru nu iese, ci cu cat esti mai relaxat, cu cat planifici mai putin, cu atat iti ies socotelile mai bine, iar ecuatia isi gaseste finalizarea victorios. De fapt, atunci cand te zbati putin, dar o faci cu intelepciune si credinta, atunci, doar atunci iti iese treaba. La mine, deocamdata, planurile pentru 2009 se rezuma la niste idei, unele clare, dar cele mai multe foarte vagi.
Imi doresc simplitate, vreau sa am parte de lucruri marunte, simple, detalii care sa ma surprinda si sa-mi ramana in inima intr-un sentiment perpetuu placut. In acelasi timp vreau sa fac si eu surprize, in special parintilor, care, desi imi spun mereu ca ei nu mai au nevoie de nimic, stiu eu sigur ca s-ar bucura daca i-as scoate in oras din cand in cand pe banii mei.Vreau sa fiu o bucurie pentru cei de langa mine, iar pentru asta voi incerca sa am mai multa grija la vorbele si atitudinile mele. Nu e tocmai simplu, in conditiile unor porniri interioare care au pecetluit firea umana cu tot ce e mai rau, alimentate de stres si alte elemente externe pe care imi e greu sa le controlez uneori. Vreau sa investesc mai mult in mine din punct de vedere cultural si spiritual, sa citesc mai multe carti bine alese si sa nu las in urma nimic de care ar putea sa-mi fie vreodata rusine. Ce mai vreau este, pe cat posibil, sa nu-mi leg inima de lucruri. De exemplu, daca mi-as pierde mobilul, sa nu disper pentru ca pana la urma e doar un obiect. Mai greu e cu oamenii. Sau daca ploua, sa nu fac pe deprimata, cum obisnuiesc uneori. Stiti cum e, cand omul nu are batai de cap, inventeaza si atunci exagereaza cu trairile, intensificand stari depresive ce nu sunt tocmai reale.
Ce stiu sigur este ca pentru 2009 imi doresc multe calatorii, sau daca nu multe, atunci una si buna (sau 2, ar fi si Praga), asta daca ar fi sa iasa treaba cu Israelul in septembrie. Nu e un plan simplu, dar nici iluzoriu, iar daca s-ar implini, cu siguranta as intra intr-o stare accentuata de beatitudine si recunostinta. Iar daca nu, asta e, voi stii sa-mi dezleg inima de acea calatorie. Mai vreau concerte, conferinte, poate tabere, stiti voi, tot ceea ce tine de bunul mers al unei vieti pe care merita sa o umpli cu tot ceea ce te face fericit/a, dar mai ales cu experiente din care ai de invatat. Cu astea fiind zise/scrise, va doresc un an nou linistit, lipsit de griji, iar intotdeuna cand simtiti ca nu mai puteti, ganditi-va ca ati mai spus asta inainte si iata-va in viata (ultima idee e preluata de la Octavian Paler si sustinuta cu tarie si convingere). Numai bine!:)

...Nu simt nevoia si nici nu vreau sa fac o analiza ampla a anului pe care il incheiem in cateva zile, ci mai de graba o simpla si rapida scanare a lui. Asadar, in 2008 au fost oameni si locuri noi, meleaguri straine (Italia pentru prima oara si Spania mea iubita, din nou), colturi preferate de mare si plaja, libertate, multa libertate, a mai fost verde mult si Bucuresti, Arad cu poezii, Timisoara, Alba-Iulia, Deva, Hunedoara, primul an de blog, a fost sustinerea unei dizertatii si niste examene, au fost prietenii adevarate, au fost zile reci si lacrimi inghetate intr-un blocaj al timpului cand moartea mi-a furat un prieten, au fost apoi intrebari, multe intrebari carora am obosit sa le caut raspunsul, dar si delirul de la concertul de saptamana trecuta din Bucuresti. A fost un Delirious? muuult asteptat. N-au fost zile albe mai multe decat negre sau gri mai multe decat colorate. A fost un an bisect simetric, echilibrat. Si toate gandurile, cate si cum au fost ele au murmurat, intr-un refren repetat obsesiv, o singura idee, ideea lui 2008:

"And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see something there in between, And all these twisted thoughts I see Jesus there in between."

Ti se scurge sangele din vene, ochii-ti sunt mai negri ca niciodata, temperatura corpului scade, inima a obosit. Ai pleca undeva departe, mi-ai spus ca ai vrea sa nu mai fi. Dar eu vreau sa fi chiar daca acum te invarti haotic in vartejul indoielilor si in confuzia care si-a pus stapanire pe mintea si inima ta de ceva vreme incoace. Vreau sa mai stai, oricum, chiar si cu oscilatiile si lupta ta, dar niciodata....NICIODATA sa nu mai spui ca nu mai vrei sa fi. Stii ca te lupti cu morile de vant ? Ti-am spus-o de multe ori, dar pe de alta parte vreau sa fi bine, sa-ti tasneasca fericirea din porii pielii si sa-ti compui simfonia in pace. Acum iti sunt grele pleoapele si gandurile...Vrei ca cineva sau ceva sa-ti explice tainele divinitatii. Dar cine le cunoaste?...Sunt cele doua lumi si tu la mijloc, e lumea voastra si a lor...Te doare durerea lor, dar a voastra te sfasie...As vrea sa-ti pot sorbi amarul ce-ti otraveste inima si sa putem sta in liniste la o poveste cu ciocolata calda si frisca multa pe muzica ce ne place. Poate ar trebui sa renunti, poate e prea mult pentru tine. Asculta mai bine ce-ti spune mintea atunci cand inima e slaba si...impartita, infunda-ti urechile sa n-o auzi, renunta la orice iti fura acel ceva special din felul tau de a fi, acel ceva ce-ti fura identitatea. Acum si aici nu e totul, atunci e usa ce deschide viitorul, predestinat sau nu, e viitorul pe care vrei sa-l traiesti in primul rand in linistea si impacarea cu sinele. Incerc sa vad prin ochii tai, dar nu pot decat sa vad obiectiv, insa iti simt nelinistea din voce. Acum cuvintele isi pierd literele, se descompun intr-un prezent timid si nesigur, intr-un episod ce doare, ce lasa urme, intr-o confuzie si frica ce se accentueaza cu fiecare secunda. Si totusi in seara asta, asa cum pot, cu gandul si cu ruga « te-nvelesc de frig intr-o speranta » asa cum se-nvelea mai demult Nichita...

Vali si Gabi au scris despre fericire, dar pentru ca imi sunt prieteni si pentru ca fericirea e oricum un subiect vast, stiu ca nu se supara daca aduc si eu niste completari la scrierile lor. Vreau sa concentrez si eu cateva idei in ceea ce inseamna viziunea mea despre fericire. In mare parte coincide cu a lor, doar ca eu vreau sa o fac putin mai practica. In primul rand cred ca pentru a fi fericit e necesar sa crezi ca fericirea exista. N-ai cum sa experimentezi un lucru in a carui existenta nu crezi. Plus ca nu exista om pe planeta care sa nu fi fost fericit macar o data in viata, lucru suficient pentru a dovedi ca ea exista. In al doilea rand trebuie sa stii sa o definesti. Uneori o percepi bine pentru ca genereaza acea explozie de lumina vizibila pe chip, amestecata cu zambet si stari necontrolate de euforie care te fac sa refuzi pur si simplu sa-ti tii picioarele pe pamant. Alteori nu o percepi in mod clar si direct sau nu la intensitatea pe care ti-ai dori-o. E ca soarele acoperit de nori iarna, soarele discret care insa ramane in continuare centrul in jurul caruia te invarti si care continua sa te incalzeasca doar ca o face diferit, in functie de anotimp, de vremuri. Fericirea e prezenta mereu, doar ca debitul ei e reglabil, ti se da cu portia, “in rate”, dar exista, intr-o forma sau alta. O vad ca pe un camarad de drum care iti e alaturi in fiecare detaliu ce-ti construieste viata. Da, fericirea e detaliu. Fericirea e atunci cand iti cumperi o haina scumpa pentru care stii ca tu ai muncit, si nu parintii, fericirea e zambetul de dimineata dupa ce citesti bancul primit de la acel prieten care nu uita niciodata sau cand simti sarutul pe frunte al parintilor noaptea. Fericirea poate sa fie si atunci cand te dai pe tiroliana cu capul in jos sau cand stii ca e posibil ca in curand sa te dai si cu parapanta. Trebuie s-o culegi zilnic, s-o traiesti, s-o crezi.

Pagina 241 din jurnalul fetei Morgana:

28 August 2008

Afara e innorat si mi-am uitat balerinii pe plaja. Maine nu incepe vara, ieri nu a fost Craciunul, iar cand m-am trezit azi-dimineata nu am gasit o cutie mare cu funda galbena si cu un biletel pe care scria frumos si ordonat “de la mami si tati cu drag”. Maine nu e 5 august ca sa plec in Spania, iar iubitul nu mi-a compus un cantec la chitara. Maica-sa nu m-a sarutat pe frunte de «Noapte buna!». Nu am castigat la Loto, iar Romania nu a ajuns la nivel de America. De maine nu ma mut la casa cu etaj, cu piscina in spate, gazon si trandafiri. Nu am 18 ani si nu sunt fotomodel. Sambata ai mei nu pleaca de acasa o luna si nu-mi lasa masina in garaj. Regele Juan Carlos nu e tatal meu si nici regina Sofia mama mea, deci clar nu sunt o printesa. Chris Martin nu-mi e frate si nici Cayetano Rivera iubit, nici macar J.D. Fortune. Nu sunt adolescenta si nu sunt cea mai populara fata din liceu. Orasul meu nu e port la Marea Mediterana si capitala Romaniei nu e Barcelona. Seara nu ma plimb cu gondola prin oras si iubitul meu nu e romantic, nu e nici artist. Limba romana nu e limba de circulatie internationala pe care s-o invete americanii si Tampa nu e Hollywood Hill, la fel cum nici Beverly Hills nu e la Brasov. Saptamana viitoare nu plec in vacanta cu prietenii la Praga si Castelul Peles nu e al unchiului meu...Si totusi de ce imi vine sa-i trec pe toti din lista de messenger la “the coolest”? De ce te pup si te imbratisez cand in mod normal nu as face-o? De ce dansez noaptea la 12 in fata oglinzii si de ce imi vine sa dau muzica la maxim, dar nu o fac pentru ca vecinii trebuie sa stie in continuare ca sunt o fata la locul meu? De ce afara ploua si nici macar nu bag de seama, eu care imi hraneam depresiile cu fiecare picur care cadea pe pervaz?...De ce nu-mi pasa ca n-am nimic din ce am enumerat mai sus? (poate pentru ca acolo sus am tot ce imi trebuie.) De ce zambesc atat de mult? Sa nu-mi spui ca fericirea exista...

"...iti ascunzi Tu fata, ea tremura, ii iei suflarea: ea moare si se intoarce in tarana ei. Ii trimiti Tu suflarea, ea e zidita si innoiesti astfel fata pamantului [...] si cei rai sa nu mai fie."

photo by gettyimages

Sunt imagini ce nu-si gasesc locul in puzzle. Eu incerc sa le aranjez, tu le scoti. Sunt cuvinte ce se infasoara intr-un colier la gatul unui ieri timid, a unui apus cu umbre si rosu inchis spre negru si cuvinte ce-si gasesc semnificatia azi. E imposibilul de ieri, visul de azi. Sunt asteptari ce dor, e linistea care-mi striga in ureche timpul la conditional optativ si e inima inchisa. E putinul ce nu-mi ajunge, e infinitul pe care mi-l promiti. Sunt ruinele timpului, e castelul de cristal pe care mi-l construiesti si in care ma vrei printesa. E un dor si un rasarit, sunt eu care imi misc idealurile si pasii prin roua si verdele proaspat de dimineata. E acadeaua pe care o savurez si sunt simfoniile pe care mi le compui la fiecare rasarit de soare. Sunt gandurile mele si sunt dorintele TALE pentru mine. Sunt neintelesurile ce nu ma lasa si e izvorul limpede din diminetile racaroase si linistite in care TE misti, in care ma vrei pentru totdeauna. Un fluture s-a prins de bluza mea. Oare vrea sa ramana? Vreau ? Sunt contraste in mine...e el si e maine.

Ni se dau vise pe care le sorbim cu setea cu care sorbim ultimele picaturi de apa din sticla pe care o purtam cu grija in rucsacul prafuit, in umblarile noastre prin desertul in care ne-am ratacit. Le dorim pentru ca trupul sa nu se usuce si sa moara. Ne dorim oaze printre dune de nisip, vant si arsita de viata monotona. Vrem sa dam viata ideilor si viselor din noi, insa ele nu cunosc viata decat daca raman in noi. Orice contact cu lumea exterioara le infecteaza cu superficialitatea, mediocritatea, egoismul, raceala in care se inneaca o planeta. Ne dorim izvoare si munti cu pajisti verzi in mijloc de Sahara.

366 de semne de intrebare pentru fiecare zi de an bisect.
366 de caderi si urcari.
366 de zambete furate de la unii si de la altii.
366 de intrebari pe care nu mai vreau sa mi le puna, sa mi le pun.
366 de zile in care ma voi pierde si ma voi regasi, ma voi scufunda si voi sari pana la nori ca sa ii ating, pentru a nu uita ca cineva, acolo in infinitul orbitor, ma va face din nou intreaga. Cineva va aduna bucatile pentru a lipi pentru totdeauna ceea ce au spart altii.
366 de dorinte si vise care nu vor deveni niciodata realitate.
366 de incercari de a derula evenimentele din nou in trecut pentru a le sterge sau schimba, 366 de esecuri ... timpul nu cunoaste drum inapoi, el nu are decat prezent si viitor.
366 de clipe petrecute cu mine.
366 de sperante care inca se tin de ultima bucata plutitoare de lemn ramasa din barca rupta de furtuna in mijlocul marii.
366 de lucruri pe care nu le veti stii niciodata despre mine.

Vreau sa mi se explice totul. Vreau sa stiu de ce porumbeii plang dimineata pe pervazul geamului meu, de ce norii imi umbresc drumul cand plec dimineata la serviciu, de ce florile se ofilesc atunci cand ochii mei cauta disperati culoarea din petale, de ce fluturii mor cand ii ating, de ce vantul aduce ploi cand eu vreau sa ma intind pe iarba si sa privesc cerul deschizandu-se, de ce ma misc atat de incet, de ce ma ascund, de ce mi-e frica, de ce secundele sunt grele, de ce lumea mea se invarte in acelasi cerc, de ce ma mint crezand ca pomii infloresc pentru mine...de ce nu Te las sa ma duci pe campul cu maci, pe care i-ai facut sa infloreasca in februarie special pentru mine?...De ce nu pot sa vad rosul lor?