Simfonie dulce amara

Pagina 241 din jurnalul fetei Morgana:

28 August 2008

Afara e innorat si mi-am uitat balerinii pe plaja. Maine nu incepe vara, ieri nu a fost Craciunul, iar cand m-am trezit azi-dimineata nu am gasit o cutie mare cu funda galbena si cu un biletel pe care scria frumos si ordonat “de la mami si tati cu drag”. Maine nu e 5 august ca sa plec in Spania, iar iubitul nu mi-a compus un cantec la chitara. Maica-sa nu m-a sarutat pe frunte de «Noapte buna!». Nu am castigat la Loto, iar Romania nu a ajuns la nivel de America. De maine nu ma mut la casa cu etaj, cu piscina in spate, gazon si trandafiri. Nu am 18 ani si nu sunt fotomodel. Sambata ai mei nu pleaca de acasa o luna si nu-mi lasa masina in garaj. Regele Juan Carlos nu e tatal meu si nici regina Sofia mama mea, deci clar nu sunt o printesa. Chris Martin nu-mi e frate si nici Cayetano Rivera iubit, nici macar J.D. Fortune. Nu sunt adolescenta si nu sunt cea mai populara fata din liceu. Orasul meu nu e port la Marea Mediterana si capitala Romaniei nu e Barcelona. Seara nu ma plimb cu gondola prin oras si iubitul meu nu e romantic, nu e nici artist. Limba romana nu e limba de circulatie internationala pe care s-o invete americanii si Tampa nu e Hollywood Hill, la fel cum nici Beverly Hills nu e la Brasov. Saptamana viitoare nu plec in vacanta cu prietenii la Praga si Castelul Peles nu e al unchiului meu...Si totusi de ce imi vine sa-i trec pe toti din lista de messenger la “the coolest”? De ce te pup si te imbratisez cand in mod normal nu as face-o? De ce dansez noaptea la 12 in fata oglinzii si de ce imi vine sa dau muzica la maxim, dar nu o fac pentru ca vecinii trebuie sa stie in continuare ca sunt o fata la locul meu? De ce afara ploua si nici macar nu bag de seama, eu care imi hraneam depresiile cu fiecare picur care cadea pe pervaz?...De ce nu-mi pasa ca n-am nimic din ce am enumerat mai sus? (poate pentru ca acolo sus am tot ce imi trebuie.) De ce zambesc atat de mult? Sa nu-mi spui ca fericirea exista...

Te-am visat…azi-noapte te-am visat. Ma tineai in brate, imi mangaiai parul, iar eu, cu urechea lipita de tine auzeam cum fluturii isi falfaie de nebuni aripile in stomacul tau. Mi-ai soptit atunci ceva ce mi-a nascut pe chip fericirea, iar bratele mele te-au strans tare, tot mai tare...Mi-ai spus de noi, de cum visai DOI. M-ai prins de mana si mi-ai scanat gandurile cu tot cu amintiri, esecuri, amar si negru. Ai stiut totul cand m-ai prins de mana. Ai stiut pe unde-mi plecase inima hoinara, de pe ce meleaguri a uitat sa se intoarca. I-ai stiut revenirea. Ai stiut sa-mi parfumezi odaia mica si trista cu aroma florilor, cu parfumul tau. Ai stiut sa-mi racesti trupul in canicula din iunie si sa-mi ingheti lacrima cu buzele tale. Te stiu dintr-o mie, ma stii dintotdeuna. Mi-ai spus ca ramai si am ramas…DOI.

[Intr-o zi vei citi asta, promit]



Air - Playground Love
Asculta mai multe audio Muzica »

[photo by deviantart]

Pasii ei mari si grabiti lasa urme pe iarba imbibata cu picuri de ploaie. Racoarea serii ii hraneste plamanii si mintea cu oxigenul ce i se infiltreaza in fiecare particula de materie care o compune. Bancile parcului sunt goale, iar luminile felinarelor ii arata calea. Zgomotele stranii ale noptii nu o sperie. Bretonul ii sta frumos intr-o parte asa cum ii place ei in timp ce vantul ii poarta parul in unduiri ca de valuri. Poarta o fusta alba cu buline, o jacheta neagra si bineinteles ciorapii rosii pana la genunchi, preferatii ei. In jurul gatului ii atarna esarfa pe care a primit-o anul trecut de ziua ei, intr-o mana tine o acadea, iar cu cealalta isi aranjeaza casca din urechea dreapta. Nu doreste sa piarda nici un vers din muzica ei care ii e mai aproape decat orice si oricine. Mai aproape si decat cea mai aproape umbra din parc ce pare ca se indreapta in directia ei. E atat de solitar locul acela incat ii e greu sa creada ca mai exista un contur miscator, probabil de fiinta umana care isi pierde pasii in acelasi tablou crepuscular. Ignora umbra care se apropie si isi lipeste ochii de cer unde o stea cazatoare ii fura un zambet. Un vers de melodie o impinge spre o pirueta in care bratele i se intind intr-un joc in care atinge fara voie haina siluetei care este acum in dreptul ei. Se opreste brusc. Buzele strainului isi modeleaza forma intr-un zambet cald ca si cum i-ar intelege si i-ar stii miscarile copilaresti si escapadele din serile tarzii....Fata isi scoate cu grija castile din urechi, se apropie usor de el si cu o bucurie ascunsa ii sopteste la ureche: "In seara asta nu vin acasa! Trebuie sa-mi termin acadeaua, mai sunt cantece de ascultat, versuri de scris, iar caruselul se-nvarte inca."


Daphne Loves Derby-Cue The Sun
Asculta mai multe audio Muzica »

Într-o lumină albastră difuză zăresc o leapşă care mi-a fost trimisă ieri şi care pare destul de interesantă, deşi aş spune că farmecul ei il va face finalul după ce toţi aceşti oameni cu idei vor lipi bucăţi la ceea ce se doreşte a fi o poveste.
Regula e simplă: citeşte, continuă cu o frază, alege o (1) victimă, adaug-o la listă pentru a evita ca acceaşi persoană să primească leapsa de 2 ori şi dă mai departe. Leapsa a trecut pe la Zephyranthes, Chaos, Vaxaly si Lumini albastre, asta ca să ştie la cine să NU o trimită Viviana, ‘victima’ pe care am ales-o să continue povestea. ;)


Silueta aflată pe vârful lamei tocite care sfâşie marea priveşte pescăruşii dansând pe muzica valurilor ciupite de vânt.
Îşi muşcă buzele crăpate şi încearcă să-şi păstreze picioarele într-un dans care să îi ascundă tremurul pe tocul de lemn de cedru al cuţitului.
Tremurul se frânge în chipul ei, unde cu groază apusul se naşte înclinat sub lacrimile ploii, aprins de teurgul întunericului.
Deşi miile de culori ce joacã dureros în apusul tremurului ei îi întunecã într-o furtunã albastrul ochilor, silueta rãmâne încã dreaptã pe vârful lamei tocite ce strãpunge-n valuri muzica atât de dragã ei.
În timp ce în golul fiinţei ei se rup idei care îi brăzdează mintea cu jocuri de imagini, strânge în palmă lama cuţitului pe care sângele o colorează cu un roşu cald ce îi dă de veste ca inima încă îi bate şi care îi aduce în colţul ochiului, printre reflecţii de firicele sângerii, o sclipire.

Universul lor se afla pe margine de planeta, acolo unde isi regleaza timpul in infinit, iar fericirea o pastreaza in cutia cu amintiri. Acolo se pierd. In universul lor eclipsa vine pe furis si aduce cu ea 1000 de maini care il dezlipesc de respiratia ei. Vorbele pe care si le-au scris le sunt sterse sub ochii lui resemnati. Fericirea s-a inchis in cutie cu lacat de otel. El spera ca intr-o zi sa ii spuna cat ii e de draga, dar el nu vede ca intre ei pamantul se crapa, iar bucata de uscat pe care se afla il smulge in larg. Pe metrul lui de lume, ea nu mai e. Cutia cu lacat de otel ii cade din mana, iar in caderea ei se sparge de un val. Atunci, de-abia atunci fericirea tasneste ca un vulcan si umple fiecare particula de oxigen din ruinele universului lor. Ei sunt departe acum.

Ochii se inchid sectionati de lama uitata pe acel damb de nisip unde isi odihnea chipul. In tabloul care i-a devenit adapost i-au ramas doar ochii uscati de vant cu genele si sprancenele arse de un muc de tigara scapat din greseala de un marinar. Ceasul de langa tablou a ramas blocat la ora 6, aceeasi ora ieri, azi si maine. Rama tabloului se topeste la sunetul persistent al ticaitului de ceas care o priveste sinistru cu coada ochiului. Clepsidra i-a ascuns ochii in nisip. Apa de langa stanci sta linistita acum ca pleoapele ei s-au inchis, iar crengile copacilor se curbeaza la fiecare suierat de vant care aduce cu el mii de secunde ce se agata de ramurile uscate si goale ale pomului fara radacini. Din ceas curg minute ce ascund chipuri zambitoare, gene imbibate in lacrimi, cer rosu, sentimente impachetate in purpura regeasca si emotii stropite cu licoarea tineretii vesnice. Pamantul e negru.
.......................................................
"Inteleg acum, e realitatea dincolo de forma si culoare, cea pe care o inteleg asa cum vreau."
Vocile se apropie.
"Offff, nuuuu, n-am nevoie de explicatiile lor."
Un glas feminin si deosebit de cald mi se adreseaza.
-Good afternoon, Miss, welcome to New York’s Museum of Modern Art. We hope you enjoy your tour into de galleries of one of the world’s greatest museums. Let’s start with the first painting, the amazing Salvador Dali’s masterpiece: "Persistencia de la memoria"

E 10:30, stau de 2 minute la semafor. E rosu. In spatele meu se aduna oameni. Un copil nu mai tace, bunicul nu-i spune nimic. Niste adolescente vorbesc suficient de tare pentru a le auzi deviatiile sentimentale de amorezate pentru noul prof’ de istorie, tanar, chipes si cu Audi A6. O doamna isi cearta sotul ca a uitat lumina aprinsa in camara, iar cainele din lesa doamnei cu palarie nu se mai opreste din latrat. Intr-o parte, izolat, un punkist cu piercing in spranceana si cu o insigna in piept, care ii manifesta perfect convingerea optimista de “Punk’s not dead”, isi ingramadeste trairile in doua casti. Printre ei, si eu...astept sa se faca verde. Incerc sa ma desprind o clipa, asa ca ma uit spre cer si vad cum razele imi deseneaza stele in miez de zi, curcubeul mi se imprima intr-o cromatica abstracta pe irisul verzui unde culorile fug ametite intr-un cerc continuu. Norii imi deseneaza primaveri pe albastrul infinit, iar pe buze se asterne sclipici si polen. In dimensiunea mea vreau sa fii, sa stai, sa merg pe verde, dar nu singura, ci cu tine, sa-mi spui ca verdele care-mi place asa de mult e etern si ca dincolo, verdele e si mai verde. Imi cobor ochii de pe cer si constat ca in lumea de jos, semaforul avea aceeasi culoare, dar oamenii nu mai erau. Probabil traversasera. Euforia pe care mi-a facut-o cadou timpul pentru cateva secunde s-a stins si banalul m-a izbit din nou de sol. In dreapta mea aud o voce spunandu-mi: “Trebuie sa traversam acum. E verde. Haide, vino!” ....Cu hotarare ii raspund: “Nu, e inca rosu, nu vezi? Mai trebuie sa stam putin.” ...”Nu. nu, e verde, haide repede”, imi spune zambitor chipul. Imi lipesc talpile de asfalt si imi creez semafoare rosii in minte. N-as vrea sa plec din ameteala visarii, vreau primaveri pe cer in rosu de semafor si nori colorati de plastelina. Secundele de fericire pe rosul semaforului le vreau eterne in verdele care ne indruma pasii spre cealalta parte a drumului. Daca nu esti cu mine, nu trec.... “Vii?Eu plec, imi spune pentru ultima data....Paaa!” Si a plecat. Nu inteleg de ce a trecut pe rosu...Ma uit la ceas. E 5:30 dupa-masa. De la 10:30 astept sa se faca verde, astept sa vina ca sa traversam impreuna. Un domn care vinde ziare la chioscul din colt se apropie de mine si ma intreaba nedumerit: “Domnisoara, de ce stati de 7 ore la semafor?”...”Astept sa se faca verde, ii raspund...Tanarul care era langa mine acum 5 secunde a trecut pe rosu, eu astept sa se faca verde”...”Domnisoara, de 10 secunde e verde si a fost verde de mii de ori in ultimele 7 ore”....Cu ochii mari il privesc in timp ce stelele cad, norii de plastelina se topesc, iar primavara ingheata. “Deci e verde, inseamna ca a trecut deja...el....De ce nu mi-a zis sa trecem impreuna?”

[photo by gettyimages]

A inchis cartea in care si-a scris candva povestea, singura poveste din viata ei. A inchis-o pentru ca ea singura s-a inchis demult. A incercat sa o rescrie de atatea ori, crezand de fiecare data ca ii va da un alt inteles, ca ii va schimba directia. Dar directia s-a schimbat de la sine. Credea ca va avea destul timp sa puna punctul ultimei propozitii care va incheia totul. Credea ca va avea timp o viata. Si totusi povestea si-a cerut cu ardoare punctul, mai nerabdatoare si mai repede decat spera. I-a cerut cartii sa o lase sa isi termine macar ce incepuse sa scrie, sa corecteze greselile, sa acopere stersaturile, dar ea s-a smuls din mana ei pentru ca nu mai dorea sa-i umple paginile cu corecturi si vise prostesti de adolescenta. Odata, a scapat cartea pe jos si din ea au cazut flori. Le-a cules indata si le-a lipit cu un plasture pentru a fi sigura ca nu mai cad. Nu dorea sa se umple cumva de praf. Isi dorea sa le tina mereu vii si curate.
Azi dimineata si-a cautat cartea pentru ca simtea o dorinta nebuna sa soarba din ea, din nou, mirosul vietii. I-a deschis paginile si a incercat sa ii citeasca povestea neterminata, dar nu mai era nimic de citit. A rasfoit cu disperare incercand sa gaseasca macar un cuvant, o litera, o ramasita, ceva. Cuvintele disparusera. A ajuns sa se intrebe daca le-a scris vreodata. Si totusi isi aducea aminte fiecare cuvant. Cautand explicatie si sens, a gasit povestea...printre ganduri. Raspunsul i-a fost atunci clar. Prinsa in dorinta de a scrie fara oprire, uitase ca stiloul nu ma avea cerneala, uitase sa o cumpere de la magazinul din colt, asa ca toate cuvintele pe care credea ca le scrie pe paginile cartii, se scriau in gandurile ei. Si-a adus aminte apoi de flori. Nici ele nu mai erau, nu mai stia daca intr-adevar au fost vreodata, desi narile ei le simteau mirosul.
Acum, trebuia sa scotoceasca prin ganduri sumbre, franturi de poveste demult apusa care sa-i readuca, printr-o minune, viata in venele-i reci. Tristetile i-au sters cuvinte din propozitii, lasandu-le fara logica si stirbindu-le frumusetea, asa ca povestea pe care o scrisese candva,frumoasa, era acum plina de goluri in care ii cazusera toate dorintele, visele si aspiratiile de adolescenta. Cu ochii negri priveste pentru ultima oara paginile albe, iar mainile ei tremurande inchid pentru totdeauna cartea in care a crezut ca a scris povestea, singura poveste din viata ei....povestea cu flori....flori galbene pe care le-a cules cu grija, intr-o zi, un trecator, din crapaturile casei ei.